Prapuri

Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române “Univers enciclopedic” prapur înseamnă: steag ostăşesc din ţările romane, prins  de obicei în vârful unei lănci; steag bisericesc purtat la procesiuni sau la alte solemnităţi religioase, cât şi membrană care înveleşte diferite organe interne ale corpului, în special stomacul şi intestinele.

Aceste stindarde aveau adesea în vârf un dragon sau un şarpe. După ce Constantin l-a înlocuit prin monograma lui Hristos.

Steag a lui Hristos, în jurul căruia ne adunăm ca luptători ai Bisericii, spre a birui pe văzuţii şi nevăzuţii vrăşmaşi, ei mai simbolizează şi biruinţa lui Hristos asupra morţii, asupra păcatului şi asupra diavolului.

Semn care nu este o reprezentare şi mai puţin însă un portret, dar care totuşi îl desemnează pe Hristos foarte clar, este monograma numelui Său.

O monogramă este un cifru compus din litera sau din reunirea mai multor litere  ale unui nume, înlănţuite într‑un singur caracter.

Această pecete era formată din iniţialele greceşti I (Iota) şi X (hi) al lui Isus Hristos (Ж) sau X (hi) şi P (ra) care sunt primele două litere ale numelui său.

Prapurii nu sunt altceva decât cruci cu însemne, monograme şi imagini  ale lui Hristos. Exprimaţi prin cruce, prapurii sunt cei care unifică cele patru laturi ale lumii prin unirea celor patru puncte cardinal : axa verticală nord-sud leagă cerul de iad, în timp ce transversala est-vest acoperă întreg pământul. Crucea simbolizează unitatea cosmosului. Prapurii reprezintă complexitatea de unificare, victorie şi biruinţă.

Poetul Lactanţiu şi episcopul Eusebiu din Cezareea sunt cei care ne descriu această monogramă plină de semnificaţie simbolică, monogramă care Constantin a pus-o pe scuturi şi stindarde împlinind porunca dumnezeiască. Ei sunt cei care ne prezintă momentul decisiv în care Constantin cel Mare ajuns în faţa unei cumpene îi cere lui Dumnezeu să‑i dea un semn, pe care îl primeşte sub forma unei viziuni arătată pe cer.

Lactanţiu ca şi Eusebiu avuseră posibilitatea să cunoască faptele chiar de la împăratul însuşi. În relatările lui Eusebiu semnul care i s‑a arătat lui Constantin nu a fost altceva decât ”o cruce de flăcări” şi un scris glăsuind ”prin acest semn vei învinge”.

După cele văzute de Eusebiu în palatul imperial şi după ceea ce ne descrie în cartea sa: ”de vârful unei cozi de lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui lui Hristos. De bucata ceea transversală de stinghie prinsă de lance atârna o bucată de pânză foarte fină de culoare purpurie, întreţesută bogat cu fir de aur şi acoperită cu nestemate de toate culorile, prinse des, care în lumina zilei scânteiau la privit. Bucata aceea de pânză prinsă pe stinghie avea lăţimea egală cu lungimea ei; iar partea întinsă a lance-i avea îndată sub biruitorul semn al crucii imaginea, închipuind până la piept şi din aur, a de‑Dumnezeu‑iubitului nostru împărat, precum şi pe acea a fiilor săi”.

Constantin a decis de asemenea ca Labarum-ul să devină stindardul oficial al armatei romane. El a instituit o gardă onorifică specială pentru Labarum, alcătuită din cincizeci de bărbaţi creştini, membrii ai Gărzii Imperiale renumiţi pentru curajul şi puterea de a purta şi proteja Labarum-ul. Ei purtau la gât un lanţ, un medalion inscripţionat cu crucea văzută de Constantin.

Garda Labarum era alcătuită din ”călăreţi poleiţi” sau ”călăreţi nobili”, adică persoane cu un înalt statut social sau ofiţeri, şi nu soldaţi pedeştri sau oameni înrolaţi în armată. Faimosul Sfânt Gheorghe (de Cappadocia) a devenit patronul spiritual al Gărzii Labarum datorită simbolicei înfrângeri a balaurului, ca victorie asupra răului, care este o alegorie a luptei sufleteşti care trebuie să o ducă fiecare creştin în viaţa sa.

Monograma lui Hristos se răspândeşte pretutindeni spre a pune pecetea, deopotrivă divină şi imperială, pe locurile, obiectele, mormintele care se voiau a fi consacrate.

Labarum-ul este unul dintre cele 12 schiţe realizate de Rubens în anul 1622 care face parte din ciclul de tapiserii care descriu viaţa lui Constantin Cel Mare (288-337), primul Împărat Roman Creştin.

Prin puternicele simboluri pe care le vehiculează această temă – cea a Prapurului (Monogram) – care are la bază aceeaşi esenţă, acelaşi sâmbure al existenţei nădăjduite spre un transcendent divin, trăieşte şi ascende spre o artă a adâncurilor care nu poate fi desluşită decât cu un ochi lăuntric.

            Crucea susţine, menţine şi invocă icoana sau monograma lui Hristos, iar prapurul nefiind altceva decât elementul de legătură cu persoana divină, văzut şi analizat ca obiect de biruinţă şi nădejde deplină spre lumina infinită caracterizată ca universalitate spirituală.  Imaginea arhetip a centrului lumii se actualizează în cruce, simbolizată şi de ”Arborele” sau de ”Stâlpul ” care reprezintă, fiecare axă de legătură între cele trei nivele cocmice care sunt cerul, pământul şi iadul. Crucea, în care textele liturgice văd ”Pomul Cosmic”,  ”Scara” şi ”Coloana Raiului”, restabileşte comunicarea între aceste trei nivele seperate unele de altele prin căderea omului.

A uni arta cu sentimentul, expresia şi semnificaţia spirituală, este scopul unui înţelegeri a artei ca simbol şi tocmai aceasta este scopul ultim al lucrării de faţă. Simbolul este un indicator spre ceea ce e dincolo de el, e un deget întins spre altceva care nu se vede, dar la care spiritul omului este ajutat să gândească prin simbol. El revelează cele mai profunde aspecte ale realităţii, dezvăluie cele mai secrete realităţi ale fiinţei, adică cunoaşterea omului pur şi simplu.

Mircea Eliade spune ”funcţia simbolului este să reveleze o realitate total inaccesibilă celorlalte mijloace de cunoaştere”. Arta este cea care poate să joace cât mai bine rolul de exprimare simbolică.

Finalitatea simbolului este de a conştientiza fiinţa umană în toate dimensiunile timpului şi spaţiului, precum şi de a o proiecta în lumea de dincolo.

Crucea nu este un simbol static, ci unul dinamic, al cărui centru este tocmai Principiul. Braţele sale sunt în ritmică expansiune, alcătuind, dacă se poate spune aşa, razele Genezei divine care, în timp ritualic, se (de)săvârşesc cu fiecare săptămână.

În esenţă, în toate spaţiile culturale, este vorba despre acelaşi topos, redobândirea stării paradisiace, de dinainte de păcat – în cazul iudaismului sau al creştinismului, de reîntoarcerea la acel Adam de dinainte de naşterea Evei.

Un alt aspect al simbolismului crucii, în strânsa legătură cu ideea de verticalitate si relaţia cu Principiul (o funcţie de mediere si de „cordon ombilical”) este Arborele Cosmic. Prin semnificaţiile pe care le conţine, arborele reprezintă, concomitent, misterul verticalităţii, al înălţării către cer, si al regenerării perpetue.

În majoritatea religiilor, arborele semnifică ideea de expansiune a vieţii si deci, explicit, a victoriei asupra morţii. Expresie perfectă a misterului vieţii, arborele este o realitate sacrată si sacrală a cosmosului. Geometric, el este axa verticală a trunchiului, expansiunea orizontală si verticală a ramurilor si a rădăcinilor. Imagine a lumii, aşadar, în expansiune, în „expir” si „inspir”, arborele este si simbolul celor trei zone, lumi ale cosmosului: cea subterană (infernală), cea terestră (umană) si celestă.

            Dorinţa proiectului de faţă este de a scoate în evidenţă cât mai bine perioada de aur a începutului de manifestare până astăzi şi scoaterea în relief a esenţei nădăjduite simbolice. Scopul nu este de a reprezenta realitatea, ci de a plasa pe cel credincios în contact direct cu o lume suprapământească, spirituală.

Tipul monogramului multiform reprezentat ca o suprafaţă imensă de repetare simbolică denotă imposibilitatea de a găsi finalitatea spirituală dar care se manifestă foarte bine prin multiplicare a crucii monogram, trăsătură caracteristică a lumii divine.

Existând un joc al nuanţelor aurii complementariate de nuanţe ale baiţurilor folosiţi la realizarea lucrării scoate la suprafaţă  un joc proeminent de reliefare a luminii în întuneric, scoţând în evidenţă jocul de contraste, intre plin si gol, apărând motive de obicei geometrice sau vegetale, puternic stilizate.

Diferite forme se împletesc şi se completează unele pe altele formând o legătură puternică şi indisolubilă între acestea. Atât formele cât şi culoarea (nuanţele diversificate) vin să completeze armonia. Simbolurile prezente pretutindeni desăvârşesc imaginea, ducând-o din starea ei statică spre o stare dinamică profundă. Dinamismul este accentuat de elementele florale decorative şi de diagonalele care se întretaie  formând o legătură solidă între elemente pe suprafaţă, pătrunzând până peste sinea lucrurilor, proiectându-se pe un plan deplin spiritualizat.

Semnele, simbolurile şi formele pătrund şi spiritualizează imaginea proiectând-o pe un plan al irealului, al fantasticului, un plan spiritualizat până la maxim. Mistica crucilor, a formelor se împleteşte într-un mod deosebit cu realitatea.

Păstrând simbolul, forma se repetă necondiţionat, dar tot timpul primeşte o altă înfăţişare.

Complex de lucrări, care nu ar putea exista una făra alta, sugerează multiplicitatea faptului în sine şi imposibilitatea de a putea cuprinde simbolistica temei în profunzimea ei.

Împletirea literelor ”X”  şi ”I”  cât şi tehnica folosită vin să înfăţişeze un câmp energetic de lumină care se răsfrânge în sufletul privitorului  dându-i sentimentul de libertate, de descătuşare şi biruinţă în faţa lumii materale pentru o lume spirituală găsită dincolo de barierile carnale, ale stricăciunii. Haşuri, zgârieturi, pete, linii, exfoliaţii se înbină într-un complex pentru a forma imaginea supradimensionată a prapurului.

Caracterul structural al lucrării face ca monograma să capete o tot mai mare importanţă spirituală. Specificitatea este dată de maniera în care sunt structurate motivele simbolice.

Fiecare lucrare din totalitatea lucrărilor îşi deţine perspectiva pentru care au fost create. Toate converg spre simbolistica  creştină, divină a lui Hristos. Separate una de alta perspectivele se întâlnesc în mod convenţional în finalitatea lucrurilor, în dinamismul şi dimensiunea absolută a realităţii existente.

Dinamismul ireductibil al formelor, reliefate de liniile curbe şi  oblice, de tonurile spectaculoase, se afirmă pe întreaga suprafaţă.

Modul de realizare, tipul de materiale folosite, contrastul închis-deschis, lumină-întuneric, preiau simbolistica semnului monogram. Toate elementele se focalizează pentru a reprezenta o impresionantă apoteoză a puterii regale.

              Compoziţia lucrării, construindu-se pe un ansamblu de curbe şi contracurbe cât şi de două axe cruciforme care se întretaie  pentru a aduna laolaltă diferitele forme, reuşeşte să alcătuiască o singură reprezentare uniformă şi unitară, prapurul.

Încărcătura aurului denotă nu un exces ci o necesitate de lumină care să exprime absolutul, finalitatea.

Lumina este marcată tocmai prin foiţa aurie care în contrast cu baiţul îşi scoate în evidenţă sclipirea. Estomparea luminii este făcută prin modelare, haşură şi laviuri uşoare sau accentuate de baiţuri. Elementele lucrării se înlănţuie după acelaşi principiu al crucii şi al X-lui formând o roză cu opt petale, o stea, care amplifică prin simbolistică lumina.

O importanţă deosebită trebuie acordată şi porţiunilor accidentale, create voit sau nevoit, care joacă un rol foarte important în lucrare. Acestea pornesc de la exfoliaţii simple şi ajung chiar până la suprafeţe albe de grund. Grundul datorită culorii joacă deasemenea un rol important în controlarea contrastului de lumină-întuneric.

Prapurul acesta întruneşte toate laturile spiritual simbolice: aurul=luminozitate –condiţia de trecere spre absolut (lumină sufletească şi lumină divină) ; crucea=elementul desăvârşirii ; monogramul=însemn al biruinţei ; labarum= obiect de biruinţă ; texturi, exfolieri=reflecţia şi amprenta timpului.

Permanenta refulare a teologicului în plastic şi invers de a căuta una în alta nucleul nud al fiecăruia, este punctul cheie al lucrării şi totodată esenţa.

Proiectul doreşte să demonstreze că şi teologia este o artă , o artă a adâncurilor exprimată prin trăiri spirituale simbolice şi că teologia poate să facă cu succes corp comun cu artele vizuale şi poate să  o ridice pe aceasta  la rangul desăvârşirii.